Tradiții românești în Astra Sibiului

Tradiții românești în Astra Sibiului. Anul acesta (2020), în perioada 9-12 iulie, a avut loc la Sibiu, în Dumbravă, a cincea ediție a Festivalului Astra Multicultural. O întâlnire a tuturor minorităților care trăiesc în România, festivalul sărbătorește diversitatea și comunicarea, punând în valoare specificul fiecărei etnii

moara

România este și a fost dintotdeauna un creuzet de popoare, etnii, rase, grupuri și clanuri diverse. Suntem multiculturali dinainte de apariția acestui termen în sociologie, iar bogăția și diversitatea etnică de aici este unică în lume. Cine traversează țara de la est la vest și de la nord la sud poate trăi pe propria piele acest fenomen al diversității și bogăției, care se manifestă, cel mai vizibil, prin mâncărurile specifice fiecărei zone, dar și, mai subtil, prin costumele populare, prin obiceiurile din fiecare loc, prin accentul localnicilor. Iar cine privește cu atenție va vedea că toate aceste grupuri etnice trăiesc de fapt în pace și colaborare de cele mai multe ori, îmbogățindu-se și potențându-se reciproc. Toți avem de câștigat unii de la alții, și aceasta este deviza sub care se desfășoară Festivalul anual la Sibiu. Muzeul Astra, cel mai mare muzeu în aer liber din România și chiar din estul Europei, este gazda perfectă.

Un muzeu plin de viață
Complexul muzeal din pădure pare cu adevărat un conglomerat de sate reproduse fidel, la scară. Morile acționate de vânt, apă și animale domină peisajul arhaic. Lacul de 6 ha din centrul muzeului adăpostește rațe sălbatice și gâște și pe el sunt expuse poduri și mori plutitoare. Ciprian Ștefan, directorului muzeului, a avut, în ultimii 7 ani, realizări de excepție. Muzeul aplică în fiecare an pentru fonduri europene, pe care le folosește chibzuit pentru dezvoltarea unor programe care să aducă mai mulți vizitatori. Câștigurile obținute astfel sunt reinvestite, iar muzeul este celebru în țară și peste hotare pentru bunele practici administrative și pentru rezultatele obținute.

traditiiConservare și viitor
Casele tradiționale sunt bine conservate aici. Chiar dacă restauratorii se lovesc uneori de probleme neașteptate. De exemplu, paiele din care este făcut acoperișul multor case. Astăzi cerealele cultivate au tulpini scurte și spice mai lungi, în timp ce pe vremuri lucrurile erau pe dos: grâul și alte cereale aveau tulpini lungi de 50-60 cm, pe când azi au doar 30 cm. Prin urmare, muzeul face contracte cu producători agricoli și comandă tone întregi de paie lungi, pentru refacerea acoperișurilor. Pentru un singur acoperiș, este nevoie de un camion de paie, iar acoperișul are o grosime de 1 m după tasarea acestora. Un acoperiș de acest fel trebuie refăcut o dată la 5 ani, deoarece casa nu este locuită. Mirela Iancu ne explică de ce. „Casele tradiționale de acest tip nu aveau horn, iar fumul de la gătit se impregna în paiele din acoperiș și se forma un fel de gudron care izola termic și întărea acoperișul. Se forma o etanșeizare naturală și de aceea un acoperiș rezista 25-30 de ani. Casele din muzeu, pentru că nu sunt locuite și încălzite, au acoperișuri care rezistă doar 5 ani.” Dar echipa de aici gândește pe termen lung și are proiecte interesante. Vor să deschidă casele spre locuire, iar doritorii să le poată închiria pe perioade nedeterminate. Oamenii ar avea astfel ocazia să simtă pe pielea lor cum se trăia pe vremuri. Însă proiectul are nevoie de o legislație specială, care nu există încă. De altfel, Ciprian Ștefan spune că ei se pot autogospodări perfect, tot ce au nevoie este ca oamenii din minister să îi asculte și să le ofere cadrul legal în care să-și desfășoare proiectele.

traditieDimensiunea economică a culturii
Mai mult, Muzeul Astra pune la dispoziția vizitatorilor, copii și adulți deopotrivă, ateliere meșteșugărești unde aceștia pot învăța și practica, la alegere, arte și meserii străvechi. Atelierele sunt deschise nu doar pe durata Festivalului, ci pe tot parcursul anului. Iar beneficiarii pleacă acasă cu obiectele realizate manual. Ciprian Ștefan ne-a vorbit de încă un proiect ambițios, așezarea dacică. Echipa pe care o conduce vrea să readucă la viață o așezare dacică, așa cum funcționa din neolitic până în perioada ultimelor războaie romane. Aici vizitatorii vor putea locui, în regim de tabără, vor mânca tradițional și vor contribui la prepararea hranei, vor învăța meșteșuguri vechi și vor trăi ca în perioada neolitică. Toate proiectele pe care echipa de la muzeu le gândește sunt pe termen mediu și lung și multe dintre ele aduc bani în bugetul muzeului.

traditie

Un festival al prieteniei
Din soarele dogoritor am pășit în umbra binefăcătoare a pădurii de foioase. Aleile șerpuiesc pe dealurile muzeului și organizatorii ne însoțesc spre casa din Rășinari, unde gazdele ne așteaptă cu un ansamblu de dansuri populare format din copii de diferite vârste. Cei mici ne prezintă iscusința lor, după care primim, la alegere, palincă sau sirop. Aleg siropul, e prea cald și prea devreme pentru tăria aromată. Începem maratonul gastronomic, la care suntem invitați, cu o tocăniță de noatin cu mămăligă. Plus plăcinte. Gustăm câte puțin din fiecare, pentru că știm că maratonul e lung și trebuie să ne păstrăm forțele. Mulțumim gazdelor primitoare și pornim mai departe, pe aleile umbrite. La un moment dat mă depărtez de grup, pentru că vreau să explorez de capul meu minunăția din aer liber. Ajung repede la casele vopsite în albastru indigo, amplasate pe coama unui deal, la rând, și o doamnă îmbrăcată în port popular mă invită la un atelier de cusut. Aleg un cartonaș cu modelul coarne de berbec, care simbolizează forța și curajul, și ață roșie, apoi cos modelul. Orice activitate pe care o facem cu mâinile are un efect de liniștire și pacificare, iar cusutul nu face excepție. Stau la umbra șopronului, alături de copii și adulți care cos, și îmi imaginez ce frumoasă trebuie să fi fost o șezătoare de pe vremuri. O întreb pe doamna care mă îndrumă de ce sunt vopsite casele în albastru. Și îmi spune că e un semn de bogăție, pentru că pigmentul era scump. Termin de cusut modelul și întreb dacă am voie să-l păstrez. Sigur că da, mi se spune, orice fac vizitatorii cu mâinile lor iau acasă, râde Mirela Iancu.

papusi traditionale

Descopăr standul armenilor și stau de vorbă cu Kalamar Gyorgy, care este bucuros să-mi vorbească despre costumele lor tradiționale. „Armenii nu au fost niciodată țărani, au fost mereu negustori. Au venit aici din Bucovina și au întemeiat orașul Gherla, apoi și alte așezări. Caftanul pe care-l vedeți – îmi arată unul din costumele bărbătești – nu este de origine turcă, cum cred mulți, ci armeană. Avea mâneci largi la capăt, pentru a ține loc de mănuși iarna, iar postavul era gros și călduros. Observați la gât gulerul gen tunică, care ține de frig și care înlocuiește fularul incomod. Iar la costumul femeiesc iese în evidență brâul. Femeile își brodau în scris, pe spatele brâului, numele lor, al taților și mamelor și al întregii familii de origine. Primele patru familii care s-au stabilit în aceste locuri aveau nume foarte frumoase: Capdebour, Patrubani, Estegar (purtătorul de steag) și Verzar.” Îi mulțumesc pentru povești și pornesc mai departe. Mirela Iancu îmi povestise de aleile Kneipp și mă îndrept spre ele.

ceasuri

Terapie pentru corp și suflet
Kneipp, întemeietorul terapiei cu apă rece, a scris foarte multe despre legătura omului cu natura și a promovat mersul desculț pe diferite suprafețe, care stimulează zonele reflexe din talpă. Echipa de la Astra a avut ideea de a amenaja câteva alei de acest fel: încep cu o porțiune de nisip fin, continuă cu pietriș, bușteni tăiați neted, transversal, apoi bușteni cu scoarța în sus și din nou pietriș. Mirela îmi arată unde găsesc aleile mai lungi de acest fel și mă îndrept din nou spre zona de pădure. Uneori foioasele alternează cu conifere și simt diferența de lumină și de temperatură. „Cu câțiva ani în urmă”, îmi spune Mirela Iancu, „soldații de la Forțele Armate Terestre ne-au întrebat dacă pot alerga prin pădurea muzeului. Voiau o suprafață naturală, pentru că asfaltul strică, pe termen lung, ligamentele și încheieturile. Bineînțeles că am fost de acord și i-am lăsat să alerge unde au vrut, au făcut ei poteci prin pădure acolo unde au considerat potrivit. După terminarea antrenamentelor, am mers pe urmele lor și am amenajat poteci de drumeție, pentru că ne-am gândit că ei știu cel mai bine care sunt cele mai bune cărări prin pădure. Tot aici am amenajat și mare parte din aleile Kneipp.” Ajung în locul cu pricina și verific, cu tălpile mele, adevărul celor spuse. Mă odihesc puțin pe o bancă, apoi cobor spre locul unde se află o scenă și mai multe mese. Maratonul gastronomic e departe de a se fi încheiat.

traditie

O masă multiculturală
Înainte de a pleca de la Astra, am luat, firește, prânzul. Ne așezăm, fiecare cu bere sau limonadă în față, iar câteva doamne vesele pun pe masă, în fața noastră, câteva platouri cu baclavale, sarailii și o mămăligă coaptă. „Vine imediat și brânza”, spune una dintre ele, și are dreptate. Pe un platou de lemn avem la dispoziție telemea de oaie, caș dulce și brânză de burduf. Îmi construiesc câteva senvișuri cu mămăligă și brânză și le întrerup cu câte o baclava. Dacă tot îmi place multiculturalismul, nu văd de ce nu aș adăuga și o picătură chinezească în amestec, în fond ei spun că între feluri trebuie să înghiți ceva dulce, pentru a simți mai bine gustul următor. Zis și făcut. Mă aștept să mai urmeze câteva feluri, așa că nu exagerez cu mămăliga coaptă cu lapte acru, un deliciu. Pe masă vine un bol mare cu storceag, un borș de pește cu crap prins pe undeva prin apropiere. Iar pe niște farfurii mai mici vin bucățele din același crap, afumat tradițional. Gustul este divin, dacă vă întrebați, iar meșterii care au preparat această minunăție sunt lipovenii. Dau gata un castron de borș și mă trag la umbră cu limonada. La timp, căci pe masă ajung platourile croaților și ale rromilor: papricaș carașovenesc cu carne de miel și șahaimas (varză cu carne).

mancare

Gust câte puțin din fiecare, mă bucur de altă bucățică mică de baclava și mă gândesc, logic, că masa s-a sfârșit. Ei bine, greșesc. Turcii nu vor să se lase mai prejos, așa că vin cu un platou colorat și atrăgător: frunze mari de salată creață pe care se odihnesc felii de lămâie printre chifteluțe lunguiețe de linte. Clar, trebuie să gust, așa că mai prelungesc un pic masa. Închei cu o baclava și mulțumesc pentru masă tuturor celor care ne-au adus, zâmbitori, platouri pline. Mai trebuie să consemnez că pe tot parcursul periplului și meselor, toți organizatorii și vizitatorii au respectat regulile de distanțare fizică. Și cum spațiul generos al muzeului o permite, Festivalul a putut fi savurat de mulți oameni, în siguranță.

rochie

Pe curând, Dumbravă minunată!
Ieșirea din muzeu se face pe la magazinul cu suveniruri, dar eu deja am cumpărat amintiri de la meșterii care expun în cadrul festivalului. Mă îndrept spre colegii din grup, gata de plecare spre București. Dumbrava Sibiului, magică ca de obicei, ne-a adus pe chipuri liniște și zâmbete.

Articol și foto: Dana Verescu

Citește și articolul de aici.

Add Comment