Satul meu se numește Parcheș

Satul meu se numește Parcheș. Lucru ciudat, pandemia de Covid ne-a făcut să ne redescoperim, să privim în noi, în lumea noastră interioară și, poate, să ne întrebăm cine suntem, de unde venim, încotro?

satul

În timpul pandemiei eu am avut inspirația să plec acasă, la mama, la Tulcea. Mare parte din timp, mi l-am petrecut însă, la țară, într-un sat mic, satul meu natal. Parcheșul meu este așezat pe șapte coline și locul este legat de legenda regelui Zyraxes, rege get din secolul I î.Hr. care a stăpânit în Nordul şi Nord-Vestul Dobrogei în cetatea Genucla şi a fost amintit de către Dio Cassius în legătură cu campaniile lui Marcus Licinius Crassus, la Dunărea de Jos. Guvernatorul Moesiei Antonius Hybrida a fost înfrânt sub zidurile Histriei în 61 î.Hr. Geţii lui Zyraxes şi bastarnii din Sciţia au fost aliaţi cu histrienii, dar se pare că principalii biruitori în acest conflict au fost geţii deoarece ei au păstrat trofeele şi le-au dus cu ei la Genucla, puternica cetate a lui Zyraxes. Însă trofeele au fost recuperate de către Marcus Licinius Crassus care a atacat cetatea Genucla, în anul 28 î.Hr. Zyraxes a ştiut că nu poate rezista singur şi s-a retras peste Dunăre, la bastarni (şciţi) cu care avea legături de alianţă, luându-şi tezaurul cu el. În urma sa, cetatea a căzut. Peste aceste locuri au trecut grecii, romanii, slavii, multe popoare migratoare dar au rămas pe loc puțini oameni care și-au întemeiat gospodării în locul ăsta binecuvântat dintre pădure și baltă, cu pământ mănos, aflat undeva înainte ca Dunărea să se despartă în cele trei brațe.

satul

satul

N-aș dori însă să fac elogiul turistic al locului, fiindcă nu am văzut în viața mea turism prietenos cu mediul. De când au dat iama turiștii dornici de trai eco, e plin satul de pungi, peturi și alte „descoperiri” ale lumii moderne. Îmi vreau locul natal departe de lumea dezlănțuită.
Știu că nu se poate…
Eu am venit pe lume aici și sunt sunt fiica Anicăi Țăranu și a lui Gheorghe Zibileanu. Familia tatălui meu, mezinul din familia cu patru copii, provine dintr-un neam de oieri transilvăneni, pripășiți în nordul Dobrogei, care apoi s-au așezat în Parcheș. Familia tatălui meu are o viață cu povești dureroase, dramatice. Iordana, Ion, Hristache și tata au cunoscut o perioadă bună de viață până s-a prăpădit fiica cea mare. Subiect de roman existența lor. Eu am cunoscut-o doar pe bunica Măria și pe frații mai mari ai tatălui meu. Bunica îmi dădea lapte de capră într-o căniță de tablă albă și îmi spunea povești, la gura sobei, pe vremea când ai mei încă locuiau în Parcheș.
Mama provine dintr-o familie cu 8 copii și este fiica Sandei și a lui Stoica Țăranu. M-am bucurat de privilegiul de a fi preferata bunicilor mei. Ai mei au plecat la oraș, când aveam doi ani. Așa că vacanțele mele, până la terminarea liceului au însemnat acasă la bunica Sanda. De fapt centrul lumii mele de copil a fost bunica Sanda, care, deși crescuse opt copii, două fete și șase băieți, a avut răbdarea și bucuria de a-mi împărtăși și mie toate tainele lumii. Îmi era așa de dragă bunicuța mea cu ochi albaștri ca cicoarea și cu glasul blând, încât mă țineam de fusta ei în permanență. Nu mă punea niciodată să fac ceva care nu-mi place.

satul

Dar, de dragul ei, am învățat să plivesc, să dau cu sapa, mai târziu și, mai ales, să înțeleg legile nescrise ale pământului – de fapt grija și respectul pentru roadele pământului. Bunicii și părinții m-au învățat să nu risipesc nici apa, nici legumele sau fructele strâmbe și mici din grădină.
Cât despre animele… e o întreagă filozofie pe care am învățat-o. Prima grijă, după ce te trezești și te speli pe față este să vezi de animale. Le hrănești sau le duci și le priponești pe deal, la păscut. Vara mergeam, la prânz, cu gălețile de apă, pe Dealul Bebei Zinca să adăpăm vaca și măgarul.
Acum povestea asta cu împrietenirea cu natura mi se pare a fi un marketing ieftin, pentru cei care deja se simt despărțiți cu natura, care o simt străină. În fapt însă noi suntem parte din natură, suntem una cu pământul, ierburile și animalele.
Dacă tot mergeam pe deal să vedem de animalele priponite, bunica m-a învățat taina ierburilor de leac. Care și la ce folosește și când se folosește și când se culege. Și acum le adun la timpul lor și beau doar ceaiuri din ierburile de acasă.

satul

Bunica Sanda era pescăriță. O dată pe săptămână, își lua undița de stuf și o tolbă mică dintr-o pânză groasă, de cânepă și plecam pe malul bălții. Cu răbdare bunica prindea o tolbă de chitici, roșioară, biban, regină sau albitură. Când se umplea tolba, veneam acasă. O priveam cu admirație, dar nu mi-a plăcut niciodată să pescuiesc. Ea pescuia atât cât ne trebuia pentru o masă. Veneam acasă, curăța peștele, îl prăjea, făcea un pui de mămăliguță și împreună cu bunicul, ne așezam la masă.
Heiii, masa aceea cine o fi luat-o din casă? Era rotundă, cu picioare scurte și aveam scaunele făcute din lemn brut, cu picioare la fel de mici. Bunicul spunea că așa trebuie să stai la masă ca să nu te îmbuibi. Resturile ajungeau la pisici și la căței. La mămăligă nu lipsea o bucată de brânză făcută de bunica cu laptele de la văcuța noastră.
În casa bunicilor nu se cina niciodată după ora șase, iar bunicul Stoica bea, înainte de culcare, o cană cu apă caldă.
Am perceput, încă din copilărie, planta ca pe o ființă vie, cu regulile ei stricte de viață. Dacă vrei să dea roade, respect-o, lucrează pământul la timpul său. Tot de atunci știu să apreciez gustul de legumă sau de fruct natural obținut.
Acum, societatea consumeristă ne-a făcut să pierdem anumite lucruri esențiale. Chiar la marketul din sat găsești o mulțime de legume obținute industrial. Chiar și la țară, după peregrinările lor prin lume, oamenii apreciază mult mai mult o banană, o rodie sau o portocală decât un măr sau o pară din grădină.
Nu vreau să fac apologia întoarcerii în timp și nici a bucuriei de a da cu hârlețul și cu sapa, ci mărturisesc că am avut o copilărie fericită, fără răsfățuri și opulență, dar care m-a făcut om întreg, care a știut să treacă cinstit și cu optimism peste lucrurile grave sau dramatice pe care le-am trăit. Nimeni nu e scutit de ele. Am beneficiat de o stare de sănătate bună și sportul, mișcarea în general m-au scutit de depresii. Însă cred că nicio oră de yoga sau pilates nu se pot compara ca efect și complexitate cu o oră de sapă și adunat iarba.
Oriunde m-am aflat pe lumea asta, și am călătorit destul, pentru mine „acasă“ a însemnat Parcheșul meu drag, chiar dacă ai mei locuiau la Tulcea. Tata, înțelegându-mi dragostea pentru casa bunicilor, părinții mamei, a făcut tot posibilul ca această căsuță de lut, acoperită cu stuf și grădina din jur, să fie a mea. Fost militar, după ce s-a retras la pensie, acolo și-a petrecut ultimii ani de viață și tot acolo și-a dorit să fie înmormântat. Așa că efortul neamului meu trebuie prețuit. Și îl prețuiesc.
Câte perioade de cules la vie am ratat? Foarte puține. Culegeam cu bunicii și îmi amintesc că bunica îl boscorodea pe bunicul că nu aduna și boabele de struguri căzute pe jos. Un an de zile se chinuie via să dea strugurii ăștia, așa că nu trebuie lăsat niciun bob pe jos.
Și acum folosim teascul de atunci. Mai târziu, după ce bunicii s-au dus pe cea lume, Dumnezeu să îi odihnească în pace, am cules cu părinții mei și cu vecinii, apoi, după ce l-am pierdut pe tata, culegeam cu mama și vecinele.

satul

La cules de struguri este o atmosferă de veselie și munca pare mai ușoară. Fiecare strugure are parfumul lui, nohanul, 1001, șampania, tămâioasa, cudricul îți bucură sufletul. Ce nume, ce parfum, ce bob magic! Aici afli cam tot ceea ce se mai întâmplă prin sat, cine cu cine se ține, cine a mai murit, cine a mai plecat, ce moș vrea să se însoare și tot de-astea. Încet, încet strugurii se zdrobesc într-un butoi și apoi se pun în teasc. Ce parfum are primul must care țâșnește la teasc! Dulceața lui și mirosul adună tot ceea ce este mai bun pe lumea asta. E o nebunie de tei, pământ, mentă …nu știu să îl descriu doar îl recunosc și e unic. Niciun parfumier nu ar putea să imite măcar acest parfum.
Mama, draga de ea, tot în perioda asta, făcea curățenia de toamnă în căsuța în care, după moartea tatei, mai stăm câte puțin. O lipea cu pământ, o văruia și vopsea stâlpii prispei, ferestrele și ușile. Acum o fac eu, dar cu ajutoare. Mama e fară egal.
Din păcate, după moartea bunicii, nurorile au cam luat lucruri din casa. Păstrez puține lucruri de atunci. Am icoanele, nu cine știe ce valori materiale, sunt imprimate pe hârtie și înrămate rudimentar. Dar eu cu ele m-am trezit în fața ochilor. Cea mai interesantă este una făcută dintr-o tigaie veche modificată un pic. Cel mai important lucru este o cruce în cinci colțuri care se folosea la prescuri și pe care bunica a moștenit-o de la neamul ei de cazaci, pierdut pe aici, prin Nordul Dobrogei.
Când zdrobeam strugurii, la teasc se afla bunicul Stoica. Făcuse două războaie. A fost greu. Se ferea să îmi povestească ceva de pe atunci. Tot regreta pierderea Basarabiei și a Cadrilaterului plătite cu sânge, cum spunea el. Stoica Țăranu era mic de statură, uscățiv și drept ca bradul. Purta o căciulă de miel și pieptar și opinci de porc. Nu venea cu mașina sau autobuzul la Tulcea ci făcea cei 16 km pe jos, chiar și la 80 de ani. Zicea că vrea să moară în patul lui, nu pe drumuri.
După ce e turnat în damigene și butoaie, mustul începe să fiarbă ca să devină vin, timp de 40 de zile. Fiertul ăsta e o șușoteală miraculoasă. Aș sta acolo să aud povestea mustului mult timp…

satul

Mama și tata au plecat de tineri la oraș, așa că despre mama femeile începeau vorba cu… eh, cocoana lu’ Ghiță a lu’ Florea… Mama este cochetă, cu părul aranjat și elegantă. Este frumoasă ca întotdeauna, cu tenul creol, cu picioare și atitudine de model, chiar dacă își suflecă mânecile și muncește toată ziua.
Vecinii însă o iubeau fiindcă de câte ori venea la țară, stătea cu ei, le aducea una-alta de la oraș și făcea plăcinte. Am învățat și eu. Știu de la bunica și mama să fac pâine și plăcintă așa cum numai ele meștereau. Evident, sunt bune dar nu ca ale lor…

satul

Acum, mama mea, deși are 83 de ani, are casa curată ca un pahar și o grădină de invidiat. În grădina ei de lângă casă, din oraș, își plantează de toate, de la salată și spanac până la roșii, fasole, castraveți sau sfeclă. Are o bucurie nedisimulată de a-și lucra grădina, de a sta cu pisicii și cățeii, de a hrăni cu regularitate porumbeii și cele câteva găini care, evident fac ouă bune.
Lângă noi, gard în gard, ședeau nea Ionel și țața Varvara care a fost prietena bunicii și cu care se cinstea la gard cu câte un pahar de vin, la fântână ședeau nea Manole și Țața Vasilica care aveau un păr minunat în grădină… Ce să mai spun de frații mamei care rămăseseră în sat, nanu Vasile și nana Varvara, nea Isai, nea Constantin și nea Simion. Ce oameni harnici, ce gospodari, ce destine, ce dureri… Acum trec pe la cimitir și le aprind o lumânare. Și mersul la cimitir firesc, cu aprinsul lumânării la căpătâiul celor duși pe cea lume l-am deprins din vremea copilăriei. Din când în când, merg și acum, uneori împreună cu mama, alteori cu verișoara Florentina. Mă doare, dar e în mersul vieții și al lucrurilor. Asta e singurul lucru de care suntem siguri. Capătul drumului… Anul ăsta, după încetarea stării de urgență, când m-am dus la tata la mormânt, era plin cu maci….
Să mă întorc la sat și la viață. Nu mai am vecini mulți. În jur sunt grădini părăsite și cârtițele își fac movile în locurile unde odioară era viață și moarte… acum e pustiu.
De o vreme bună, mă ajut în toate cu vecina Vasilica. Vasilica Condrat este o mână de om, plină de energie, mamă, bunică, cu frica de Dumnezeu și cinstită. Are patru cățelușe cu care vorbește și care îi păzesc căsuța. Muncește omulețul ăsta toată ziua. Nimeni nu-i mai grozav cu sapa decât ea, deși se apropie de șaptezeci de ani. Mi-e drag să trec pe la ea, să mă joc cu cățeii ei și să îmi dea mărar din grădina ei. Are știința tuturor lucrărilor agricole, moștenită de la ai ei, știe mersul semănatului, plivitului și al culesului. Ar invidia-o orice pasionată de fitness și alte sporturi pe care le facem cu ură uneori. Are Vasilica o musculatură de atletă… eu îi spun că e o campioană la atletism fără medalie.
De altfel, dacă părinții mei nu plecau la oraș, dacă nu aș fi avut șansa unei școli de elită cum este Liceul Spiru Haret din Tulcea și nu aș fi făcut apoi Facultatea de Litere la București, aș fi rămas la Parcheș și, probabil, am fi fost foarte bune prietene toată viața și tovarășe de sapă sau de mers cu ziua, la muncă. Nu e nicio rușine să muncești! Delicatețea, sufletul curat, puterea pe care o emană ca om al pământului mă impresionează întotdeauna la Vasilica.

satul

De ce am fost fericită în perioada de izolare impusă de pandemie?
Păi, acum vreo 15 ani îmi dădeam doctoratul în filologie, cu lucrarea „De la agricultură, la poezie (De la ordinea practică, la ordinea ideală)”. Anul acesta mi-am dat „doctoratul”… de la poezie (aluzie la condiția mea de filolog) la agricultură…
De-a lungul timpului, veneam la Parcheș pe fuga, în câteva zile încercam să pun toate la punct în grădină, plăteam oameni să lucreze… Acum am avut timp să lucrez fiecare bucățică din grădină, să văd cum răsar plăntuțele, cum cresc, cum se dezvoltă. Mai mult, mi s-a părut o adevărată binecuvântare tot ceea ce am trăit…
La sfârșitul anului trecut mi-am fracturat piciorul. După 40 de zile cu orteză în picior, de stat în pat, după o lună și jumătate de recuperare, am stat pe picioarele mele, mi-am uitat neputințele și am muncit… Apoi, ne odihneam pe prispă și vedeam doar verde crud și cer. Uneori, primăvara mergeam pe deal cu bunica, cu mama, să adunăm cimbrișor și ne rostogoleam pe iarbă, cu ochii spre cer… Jocul și joaca nu au vârstă… Am făcut asta și acum.
Bunica mă învăța „Crezul„ și apoi „Tatăl Nostru„… „Asta să îți fie sprijin și pavăză”, mi-a spus bunica. Trăind în ieri, în azi și în mâine, așa, cu privighetoarea, mierla, caragațele, turturelele, rândunelele și cu ciorile, ne bucuram de tot și de toate. Ce să zic, m-am șocat când am văzut că păsările astea frumoase mi-au mâncat prima recoltă de mazăre sau că o cârtiță ne fură usturoiul… dar fară radio, fară televizor, doar noi și pământul ăsta curat, tot am simțit că trăim adevărat. Să iei direct din grădină, una-alta ca să faci mâncare, e tot un privilegiu.
Iubesc locurile astea fiindcă sunt eu însămi. O bună parte din ceea ce sunt, bagajul de putere și înțelegere a lumii în care trăiesc, le-am luat de aici. Da, îmi plac și Bucureștiul și Parisul și Roma și Tokio și… dar nicăieri nu mă simt împlinită ca aici. Nu simt furia și stresul citadelei fiindcă sunt blindată cu un pic de înțelepciune moștenită de la neamul meu de țărani.
O mătușă m-a văzut după o zi de sapă… și mi-a zis căinându-mă… „Vezi, dacă nu ai avut noroc, fata mea!” Am sărit ca arsă și i-am zis „Țață Marițo, eu sunt cel mai norocos om din lume. Am făcut tot ceea ce am vrut pe lumea asta, am văzut, am călătorit, am învățat, m-am distrat și mă simt o norocoasă că pot face și asta, aici acasă!” M-am gândit apoi la cele spuse de mătușă… Săraca de ea, se gândea că aș putea fi o boieroaică dacă aș vinde pământul să stau așa ca o cucoană, să îmi fac unghiile, să mă plimb… de-astea. I-am explicat că fac și de-astea, dar „sapa” e pasiunea vieții mele că și locul ăsta de poveste, al meu, mă împlinește.

Articol preluat din revista Practic în bucătărie nr. 08/2020
Text Ivana Iancu; Foto: arhiva personală

Citește și articolul de aici.

Găsești acest articol în revista Practic în bucătărie. Aceasta poate fi achiziționată de la punctele de vânzare a presei din toată țara, dar și în format electronic, prin intermediul Magzter.

Add Comment