Foto: de la pixabay.com
Am iubit de când mă știu scrisorile: să primesc și să scriu. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am ales cândva, acum 16 ani, să lucrez la revista Practic. Încă din clasele gimnaziale am început să corespondez cu tot felul de persoane. Le scriam prietenilor din vacanță, care veneau la bunici sau altora care locuiau în același județ, dar cu care nu reușeam să mă văd. Ulterior, școala noastră s-a înfrățit cu o școală din Belgia, iar profesorii care se ocupau de acest schimb de experiență ne-au propus să alegem cui vrem să scriem sau să lăsăm adresa și o mică descriere a noastră, cât și o fotografie. Nu după mult timp am primit prima scrisoare. Nici nu vă puteți imagina cum m-am simțit, câtă emoție mă cuprinsese, abia o mai puteam controla. Îmi scrisese o fată, pe nume Isabelle, cu 8 ani mai mare ca mine. Mai avea 3 frați. Abia așteptam să-i răspund, prilej cu care îmi îmbunătățeam cunoștințele mele de franceză, de altfel prima limbă străină preferată și îndrăgită mulți ani, până când italiana i-a luat locul. Și scrisorile mele nu erau niciodată simple scrisori: le dădeam cu parfum, le lipeam abțibilduri, obținute cu greu de pe la vecinii mei sași, mai desenam ceva sau puneam câte o mică surpriză în plic. Nici răspunsul nu se lăsa așteptat, iar plicul acela puțin murdar dovedea drumul lung parcurs. Calculam câte zile făcea dus, câte întors sau câte zile ar putea să întârzie prietena mea cu răspunsul. Nici nu vă imaginați de câte ori deschideam cutia poștală!
Foto: de la pixabay.com
Ulterior, Isabelle a început să-mi trimită mici daruri, apoi tot mai multe, fie prin poștă, fie prin delegația care venea să ne viziteze. Și eu aș fi vrut să-i trimit ceva, dar nu am reușit decât de vreo 2 ori, prin intermediul aceleiași echipe sau a altora care plecau în Belgia, deoarece era complicat pe vremea aceea să trimiți, ba chiar să și primești un pachet. Când primeam, trebuia să merg la o poștă anume din Brașov și acolo era verificat coletul, ba chiar cotrobăit de angajata de la ghișeul respectiv, care ar fi oprit cu mare drag ceva pentru ea. Bucuria acelor lucruri nu o pot descrie în cuvinte. Emoția o simt și acum când scriu, iar multe obiecte le păstrez cu drag și azi. Dar revenind la scrisori, pe lângă corespondența pe care o aveam cu Isabelle, la liceu au urmat alte zeci de scrisori trimise în țară sau în afara ei. Existau revistele Bravo sau altele cu rubrici, unde găseai adrese pentru a te împrieteni, iar eu am întâlnit mulți oameni frumoși cu care am corespondat. Unii se plictiseau repede, eu nu. Oriunde mergeam, făceam schimb de adrese cu copiii întâlniți și ne scriam. Ce mult am iubit și încă iubesc scrisorile! Le am și acum. Mama păstrează acasă câte un sertar al meu și al celor 2 frați, cu lucrurile noastre. Când eram departe de casă, la școală, prima întrebare când vorbeam cu ai mei era dacă am primit vreo scrisoare. Uneori mi le trimiteau prin cineva care avea drum, alteori așteptam cu mare nerăbdare sfârșitul de săptămână când mergeam acasă.
Când toți ai casei se retrăgeau la somn, eu mă așezam la masă și scriam. Eu, gândurile mele, scrisorile mele și muzica de la miezul nopții la postul de radio național. Amintiri atât de simple, frumoase și curate!
Foto: de la pixabay.com
Foto: de la pixabay.com
Când tatăl meu mi-a cumpărat la vremea aceea un set deosebit pentru corespondență, ce conținea plicuri cu flori, hârtie specială de scris, asortată cu plicul, felicitări sau cărți poștale, am crezut că mai mult de atât nu se poate. Și da, eu, un copil ce eram la vremea aceea, mă bucuram când aveam bani de timbre și nu de altceva.
Crenguța Simion
Foto: de la pixabay.com
Foarte frumos scris.Si mie imi placea sa scriu in anii de liceu.Aveam un prieten si in vacante imi trimitea scrisori cu poezii scrise de el si eu ii raspundeam.Pandeam clipa cand trebuia sa vina postasul pe ulita noastra…Toate s-au dus..nu am mai scris o scrisoare de mult timp, nici nu as mai avea rabdare.Foarte bine scrieti:””Amintiri atat de simple si curate!””
Mulțumesc pentru aprecieri! Mă bucur să aud ca și dvs.iubeati sa scrieți scrisori. Era o bucurie măruntă a acelor vremuri, cu un efect enorm asupra celui ce asternea câteva rânduri pe o coala de hârtie. Numai bine, Crenguta
Ce frumoase amintiri si mie imi place sa scriu scrisori aveam multe prietene cu care am corespndat si aveam o prietena in Jugoslavia cu care tineam legatura prin scrisori multi ani din pacate neam casatorit si sa rupt legatura dintre noi ….Era o placere sa stai sa scrii scrisori .
Așa este, doamna Elisabeta! Dvs. mai practicați acest „hobby”, scriind revistei Practic în bucătărie. Vă mulțumesc pentru mesaj! Numai bine, Crenguta