Vacanța – un cadou pe care ni-l facem singuri

„O vacanță înseamnă să nu ai ce face dar să faci toată ziua ceva.” – Robert Orben

După luni de zile de muncă, simți nevoia să evadezi din cotidian. Corpotul tău „strigă„ prin toți porii că-și dorește o pauză bine meritată.  Presiunile de fiecare zi, rutina care ne obosește foarte tare, ne fac să dorim o ieșire în aer liber, să uităm de toate cele, să închidem telefonul (cu toate că, hai să fim sinceri,  nu se întâmplă acest lucru…), să ne golim mintea, pe cât posibil, de toate evenimentele trecute sau de problemele care trebuiesc rezolvate mai târziu.

Așa că începem pregătirile! Unde mergem? La munte sau la mare, sau în Delta, vizităm câteva minunate mănăstiri? În funcție de timpul alocat, alegem și locația. Țara noastră este atât de frumoasă, are atâtea locuri minunate pe care le putem vizita, unde putem să ne odihnim în tihnă, putem admira priveliștea pe care Mama Natură ne-a dăruit-o, zone în care suntem „îmbrățișați„ de tot ceea ce înseamnă natură.

Foto: Orașul Bușteni văzut de sus – Arhivă personală

Pentru că mi-am dorit o scurtă vacanță pentru relaxare, pentru odihnă, pentru bucuria sufletului, am ales să merg la munte. Poate părea un clișeu dar, după părerea mea, dacă îți dorești așa ceva, muntele este locul ideal. Unde anume la munte? Oriunde este frumos la munte, deci am de unde alege. Din nou, pare a fi clișeu, mi-am ales să merg la Vârful Omu.

Cu toate că aveam posibilitatea să merg cu mașina, mi-am dorit să călătoresc cu trenul, așa pot privi relaxată priveliștea care îmi este oferită. Plecat din București, coborât în Bușteni, așteptat telecabina și urcat la Babele. Din păcate, când am ajuns la stația telecabinei, am constatat că nu poate urca. Sus, în vârful muntelui era ceață groasă, drept pentru care am hotărât să aștept momentul în care ceața se disipează și pot urca. M-am plimbat prin frumosul oraș Bușteni, am luat micul dejun la o mică terasă, hrănindu-mă și cu aerul curat și cam tare pentru noi, cei care locuim în orașe aglomerate. M-am încărcat cu energie și am plecat din nou spre stația de telecabină deoarece ceața începea să se împrăștie. Am fobie de înălțime, îmi era puțin teamă să urc cu telecabina (cu toate că acest drum l-am făcut de mai multe ori) dar, de fiecare dată, frumusețea peisajului mă face să uit de teamă.

Foto: Telecabină – Bușteni – Arhivă personală

Am ajuns la Babele, unde, din păcate, încă mai era ceață. Ne-a fost îndepărtată tristețea când, cineva care era din zonă, ne-a spus că în scurt timp scăpăm de ceață. Am ieșit afară, nu se vedea nimic  în jur, doar ceața deasă. Încet, încet ceața dispărea și tot încet, încet vedeam zona, Babele, Sfinxul. Parcă doreau să fie descoperite treptat, parcă doreau ca imaginea pe care urma să o vedem să ne fie arătată pe bucățele. Și da, Babele ne-au spus „Bine ați venit!„, Sfinxul parcă ne-a surâs de bună primire, iar ceva mai departe se vedea Crucea Caraiman. Am poposit în zonă vreo două ore, era mult prea frumos să nu savurez peisajul care ne era prezentat de Munții Bucegi.

Foto: În zare se vede Crucea Caraiman – Bucegi – Arhivă personală

Cu un rucsăcel în spate, în care aveam lucruri de schimb (în eventualitatea în care ploua), ceva de ronțăit și apă, am pornit spre Vârful Omu. Aveam de făcut un drum lung și trebuia ca până după-amiază să cobor spre orașul Bușteni pe Valea Cerbului. Nu eram singura care aveam acest traseu. Un domn, care se vedea că este obișnuit cu taseele la munte și mai ales în acea zonă, ne-a spus că putem merge spre Omu pe drumul de vară. Există și un drum de iarnă, mai puțin periculos pentru perioada rece, cu zăpadă. Din nou am avut o strângere de inimă, știam că o să vină o porțiune de potecă destul de periculoasă, în dreapta se vedea hăul. Tot acel domn, ne-a arătat jos, spre hău, ceva ca un cerc „Priviți acolo, vedeți acel cerc micuț, este o stână.„. Ei da, asta îmi trebuia, m-am blocat. Cu toate că știam cât de sus suntem, acum am realizat și mai bine. „Ok. Hai, mergi înainte!„

Am trecut de zona periculoasă și după vreo 45 de minute am ajuns la cabană. Am răsuflat ușurată, obosită, dar bucuroasă că am ajuns acolo, sus, mai aproape de cer. Pe drum m-am împrietenit cu o pereche, oameni de munte, care fac excursii de acest gen aproape în fiecare lună. Am luat masa la cabană împreună cu ei. Le-am explicat ca vreau să cobor pe Valea Cerbului și mi-au spus că este destul de dificil, dar și ei și-au propus același lucru, așa că am plecat împreună.

După vreo 2 ore de odihnă și povești ne-am hotărât să coborâm. Nu exagerez, este o minune de peisaj, oboseala nu o mai simți, ești furat de priveliștea de vis pe care o ai în față. Parcă zburam, nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Parcă acum eram la cabană și acum eram în vale. Am trecut pe lângă un râuleț, am mers pe lângă acesta și la un moment dat a trebuit să trecem printr-o zonă în care la picioare aveam râulețul, deasupra se îmbinau niște stânci, parcă era o poartă prin care treceam dintr-o lume în alta. Asta a fost senzația mea, am trecut din lumea de vis în lumea reală.

Foto: Priveliște în drum spre Bușteni, din tren – Arhivă personală

Cu toate că excursia a durat ore bune, plecată de dimineață cu telecabina și ajunsă după-amiază, spre seară, în oraș, nu mă simțeam obosită, din contră, eram liniștită, plină de energie, revigorată, cu bateriile încărcate. Am mers la pensiunea un m-am cazat și până să adorm am rememorat locurile frumoase  prin care am trecut. Îmi doresc să mai fac o excursie în aceste locuri mirifice, dar nu numai. Țara noastră este un colț de rai și nu exagerez!

Articol realizat de Dorina Alexandrescu

2 Comments

  1. Mara august 26, 2019
    • Alexandrescu Dorina august 26, 2019

Add Comment