Socul – Aroma lunii mai

Foto: de la pixabay.com

Socul – Aroma lunii mai

În fiecare an o pândesc! Nici nu trece bine prima săptămână din mai, că mă și întreb dacă oare a apărut, dacă e pregătită să fie scăldată. Cine e această misterioasă? Nimeni alta decât floarea de soc. Și ca să mă asigur că e vremea ei, în drumul meu spre serviciu privesc peste gardul unei case. Acolo, o tufă mare de soc îmi dă de veste prima dacă a sosit momentul așteptat! Și da, am șansa să beneficiez de minunata licoare mult mai devreme aici, în Sud. Dar nici nu e rău faptul că la mama în zonă apare mai târziu. Așa, mă bucur o vreme mai îndelungată de gustul miraculos al socatei. Și nu doar gustul mă încântă și-mi trezește din nou amintiri din copilărie, dar și mirosul îmi declanșează avalanșe de povești.

Foto: de la pixabay.com

Borcanul de pe treptele casei

De cum se sfârșea luna mai și începea iunie, mergeam să culegem flori de soc, fie din grădină, fie de prin aleea din spatele grădinii. Știam că trebuie să aducem 12-14 flori mari, frumoase, curate (fără păduchii aceia mai mereu prinși pe tija florii). Luam un borcan de 10 l, niște sare de lămâie (căci la vremea aceea lămâile făceau parte din categoria „lucruri interzise”) și 1 kg de zahăr. Pentru acid se punea puțină drojdie, dar nu-mi amintesc dacă mama chiar punea sau nu. Amestecam apa cu sarea de lămâie și zahărul și puneam și florile spălate și scuturate de excesul de apă. Lăsam borcanul acoperit cu un tifon sau cu o farfurioară pe trepte, la soare. Și cum soarele se îndura de noi și își făcea treaba, în circa 4 zile strecuram licoarea magică în sticle, pe care le închideam cât mai bine și le dădeam la rece. Nu apucau ele prea mult timp, căci ziua era lungă, iar noi dădeam târcoale destul de des. Și ce bună era socata într-o zi călduroasă! Pe suflet ne ungea.

Revenind în prezent, de data aceasta cu o experiență a traiului la bloc, în sud, borcanul nu mai stă pe trepte, ci în bucătărie, lângă geam. Ba mai mult, uneori locul borcanului e luat de o oală de vreo 10 l. Perfectă! Partea bună e că timpurile de acum ne dau lămâi la propriu, ba chiar în variante de culori: galbene sau verzi (lime). Pun vreo 4-5 (toate galbene, verde se poate pune direct în pahar), depinde de cât de zemoase sunt. Nu adaug niciun fel de drojdie. Ba uneori, înlocuiesc și zahărul alb cu cel brun, pentru un gust mai rafinat. Deh! Vremuri mai bune, figuri! Nici nu spăl bine oala/borcanul, că și pregătesc altă serie. Ce să facem? Ne place prea mult socata. Și uite așa, pregătesc vreo 4 serii la rând. Anul trecut mi-a venit ideea (de fapt ideea o aveam mai demult, dar abia anul trecut m-am decis s-o pun în practică) să fac un sirop de soc presat la rece, să am și iarna gustul preferat al lunii mai. Mi-a ieșit foarte bun. Am și acum, căci nu am băut atât de mult pe cât credeam și am făcut destul de mult.

Foto: de la pixabay.com

Culesul socului – o activitate școlară

V-am povestit deja despre câteva activități pe care le practicam în clasele gimnaziale. Printre ele amintesc și de culesul florilor de soc. Da, aveam o sarcină patriotică, aceea de a aduce 5 kg în decursul a câtorva zile. Nu mi-era deloc pe plac, căci vă dați seama câți copii trebuiau să facă acest lucru, iar tufele, săracile, nu erau atât de multe. Imediat ce ni se trasa sarcina, eram ca niște căprițe cocoțate, agățate de toate crengile…care mai de care mai rapid, să nu cumva să rămână fără flori de soc. Greu strângeam. Degeaba încercam noi să trișăm (ca și în cazul florilor de tei), umflând în pungă cantitatea strânsă, căci nu scăpam de proba cântarului, iar obrazul tare se mai înroșea. Trebuia să venim a doua zi cu o „completare”. Greu dar și frumos!

Crenguța Simion

Foto: de la pixabay.com

Add Comment