Bunicii…

Acele ființe dragi, cu ochii mici și părul nins, vorba poetului, amintirea cea mai dragă a copilului, din primii ani de școală…Mi-au plăcut mereu poveștile despre și cu bunici, poate și pentru că eu nu am avut parte, poate pentru că aș fi vrut să mă alinte și pe mine un bunic, să mă legene pe genunchii lui sau să-mi spună o poveste. Să fug la ei și să-mi spun offul, să le împărtășesc micile secrete nevinovate sau să le cer bani de-o înghețată. Am avut însă, pentru puțin timp străbunici și stră-străbunici și m-am lăudat cu asta. Câți copii au?, mă întrebam mereu. Și deși mi-au lipsit, am întâlnit de-a lungul timpului alți bunici, exact ca în descrierea aleasă de mine, cu ochi mici și jucăuși, albaștri, puși pe șotii, cu un râs molipsitor, nevinovat, ca al unui copil. Calzi, cu o răbdare învățată din greul vieții, aceștia stau în umbra ta și-ți suflă energia și bucuria vieții. Am întâlnit de curând astfel de bunici, pe care îi veți cunoaște din paginile revistei și mi-au rămas în minte ca un model. Bunici care au învățat să se iubească și să se prețuiască unul pe altul timp de 51 de ani. Și ce frumos e să-i vezi acolo…unul lângă altul, îmbrățișați cu mult drag de nepoata lor iubită. Prețuiți-vă bunicii, cei care îi mai aveți și nu ezitați să le puneți chiar și 1000 de întrebări. Cu siguranță, au răspuns la toate! (Crenguța Simion)

Foto de la pixabay.com

Add Comment